Învățăturile lui Ramana Maharshi ne introduc în lumea meditativă și plină de sens a unuia dintre cei mai mari maeștrii spirituali din toate timpurile.
Vreme de peste jumătate de secol cât a trăit la Tiruvannamalai, Bhagavan Sri Ramana Maharshi a fost vizitat de un aflux continuu de oameni de pe tot cuprinsul Indiei cât și de mulți din Occident, în căutare fie de călăuzire spirituală sau alinare în durere, fie doar de experiența prezenței sale. În toți acești ani a scris foarte puțin, cu toate acestea s-a păstrat un număr de înregistrări ale convorbirilor sale cu vizitatorii, care au fost ulterior publicate de către Ashram-ul său. Acestea sunt, în cea mai mare parte, în formă de jurnal, cu puțin aranjament în funcție de subiect. Scopul prezentei cărți îl constituie alcătuirea unei expuneri generale a învățăturilor lui Maharshi prin selectarea și gruparea de pasaje din aceste convorbiri cât și din scrierile sale (publicate în The Collected Works of Sri Ramana Maharshi de Messrs. Rider & Co. în Anglia și de Sri Ramanasramam în India). Comentariile editorului au fost reduse la minimum și au fost tipărite cu caractere mai mici pentru a le distinge limpede de propriile cuvinte ale lui Maharshi.
Nu se face nicio distincție între perioadele în care Maharshi a făcut vreuna dintre afirmații, aceasta nefiind necesară, deoarece el nu a fost un filosof care a cercetat un sistem, ci un Om Realizat care a vorbit din cunoaștere directă. Se întâmplă uneori ca cineva care urmează o cale spirituală sau cineva care nici măcar nu a început încă în mod conștient căutarea, să aibă o străfulgerare de Realizare pe durata căreia, pentru o scurtă eternitate, să experimenteze absoluta certitudine a Sinelui său divin, imuabil, universal. O astfel de experiență i s-a întâmplat lui Maharshi pe când era un tânăr de 16 ani. El însuși a descris-o:
Marea schimbare a vieții mele a avut loc cu vreo șase săptămâni înainte să fi părăsit Madurai-ul pentru totdeauna. S-a petrecut pe neașteptate. Stăteam singur într-o cameră la etajul întâi în casa unchiului meu. Rareori am fost bolnav și nici în acea zi nu era nimic în neregulă cu sănătatea mea, când m-a cuprins deodată o subită și violentă spaimă de moarte. Nu era nimic în starea sănătății mele care să o îndreptățească, și nici eu nu am încercat să o explic sau să descopăr dacă exista vreun motiv real de frică. Am simțit doar „acum mor" și am început să mă gândesc ce să fac în această situație. Nu mi-a trecut prin cap să consult vreun doctor, și nici mai vârstnicii ori prietenii mei. Am simțit că trebuia să rezolv problema de unul singur, atunci și acolo. Șocul spaimei de moarte mi-a îndreptat mintea în interior și mi-am spus mie însumi, mental, fără a fi rostit de fapt cuvintele: „Acum moartea a venit. Ce înseamnă asta? Ce este ceea ce moare? Corpul moare." Și am dramatizat instantaneu fenomenul morții. M-am întins ținând picioarele rigide înainte ca și cum „rigor mortis" s-ar fi instaurat, imitând un cadavru pentru a da mai multă veridicitate investigației. Mi-am ținut respirația și am strâns puternic buzele astfel ca niciun sunet să nu scape, astfel ca nici „Eu" sau orice alt cuvânt să nu poată fi rostit. „Bine, atunci", mi-am spus mie însumi, „corpul acesta este mort. țeapăn, va fi purtat la locul de incinerare iar acolo ars și redus la cenușă. Dar cu moartea acestui trup sunt eu mort? Este trupul „Eu"? Corpul e tăcut și inert dar eu simt întreaga forță a personalității mele și până și vocea „Eu"-lui înlăuntrul meu, separat de trup. Eu sunt așadar spirit care transcende corpul. Trupul e cel care moare dar Spiritul care îl transcende nu poate fi atins de moarte. Înseamnă deci că Eu sunt spiritul nemuritor." Toate acestea nu au fost simplă gândire seacă; au străbătut prin mine intens ca adevăr viu pe care l-am perceput direct, aproape fără procesul gândirii. „Eu"-l era ceva foarte real, singurul lucru real în starea mea prezentă, și toată activitatea conștientă legată de corpul meu se centrase pe acel „Eu". Începând din acel moment, printr-o puternică fascinație, „Eu"-l sau Sinele a focalizat întreaga atenție asupra lui însuși. Spaima de moarte a dispărut odată pentru totdeauna. De atunci încolo absorbția în Sine a continuat fără întrerupere.
Ultima frază este și cea mai remarcabilă, deoarece, de regulă, o astfel de experiență trece repede, deși impresia de certitudine pe care o imprimă în minte nu este nicicând uitată după aceea. Foarte rare sunt cazurile în care se instaurează permanent, lăsând un om de atunci încolo în identitate constantă cu Sinele Universal. Un astfel de om a fost Maharshi.
Curând după ce s-a petrecut această schimbare, tânărul care urma să fie cunoscut mai târziu ca „Maharshi" a părăsit casa părintească în calitate de sadhu. Și-a îndreptat pașii spre Tiruvannamalai, orașul de la poalele colinei sfinte Arunachala, unde a și rămas pentru tot restul vieții.
A rămas cufundat o vreme în Beatitudinea Divină, fără să vorbească, abia mâncând, ignorând cu desăvârșire trupul de care nu mai avea nevoie. Cu toate acestea, împrejurul lui s-au strâns, treptat, devoți și, pentru binele lor, a revenit la o viață normală în exterior. Mulți dintre ei, jinduind după instruire, i-au adus cărți rugându-l să li le citească și lămurească, astfel că el deveni învățat din întâmplare, fără a fi căutat ori prețuit studiul. Învățătura străveche a nondualității pe care și-a însușit-o astfel nu a făcut decât să dea doar o formă realizării lui. A explicat el însuși:
Nu am citit nicio carte exceptând Periapuranam, Biblia și fragmente din Thayumanavar sau Thevaram. Concepția mea despre Ishvara (Dumnezeu) era similară aceleia din Purane (mituri și cronici); nu am auzit niciodată de Brahman (Absolutul), samsara (manifestare) și așa mai departe. Nu știam încă de existența unei Esențe, sau Real Impersonal, care stă la baza tuturor lucrurilor și că Ishvara și cu mine eram amândoi identici cu această Esență. Am auzit de toate acestea mai târziu, la Tiruvannamalai, pe când ascultam Ribhu Gita și alte cărți sfinte, descoperind astfel cum cărțile analizau și dădeau un nume la ceea ce eu simțisem intuitiv, fără analiză ori denumire."
Poate că ar trebui menționat ceva despre felul lui Maharshi de a răspunde la întrebări. Nu era nimic greoi ori pontifical în asta. Vorbea liber iar răspunsurile le dădea adesea râzând și cu umor. Dacă cel ce pusese întrebarea nu era mulțumit, era liber să obiecteze sau să revină cu întrebări suplimentare. S-a spus că Maharshi învăța în Tăcere, ceea ce nu înseamnă însă că nu dădea explicații verbale, ci numai că acestea nu constituiau învățătura sa esențială. Aceasta era experimentată ca o influență Tăcută în inimă. Puterea prezenței sale era copleșitoare iar frumusețea sa indescriptibilă și, totuși, în același timp, era din cale afară de simplu, din cale afară de natural, modest, nepretențios, neafectat.
Nici o postare găsită