Vocea lui EU

De când te știi, i-ai dat personajului principal (din mintea ta) puterea să-ți determine realitatea. El are autoritatea de a vorbi, de a gândi și de a lua decizii care afectează corpul tău și lumea ta. Îți spune ce să crezi și cum să-ți alimentezi credințele cu energie emoțională. Numele pe care i l-ai dat personajului principal din povestea ta continuă este acela de eu.
 
 
Să ne oprim o clipă ca să înțelegem ce înseamnă cuvântul eu în acest context. Eu este persoana pe care o accepți în chip de sine al tău real. Vorbești despre tine însuți tot timpul, nu-i așa? Spui eu, al meu și mine de nenumărate ori pe parcursul unei conversații obișnuite.
 
 
De pildă: „Hei, lucrul ăsta e important pentru mine!”, sau: „Asculți ce spun eu aici?”, sau: „Ce ți-au zis despre mine?” Eu reprezintă tot ce crezi tu că ești. Eu reprezintă tot ce ține de personajul pe care l-ai modelat din credințele tale cele mai intime și din numeroasele tale experiențe.
 
 
Cuvântul eu, sau corespondentul său în diversele limbi ale lumii, este un simplu pronume – și, asemenea tuturor celorlalte cuvinte care alcătuiesc limba pe care o vorbim, nu are un înțeles anume până când nu îi acordăm noi, de comun acord, un înțeles.
 
 
Diferența constă în faptul că eu vine împreună cu un mare bagaj: amintiri din trecut, judecăți și supoziții automate. Credem din toată inima în identitatea noastră și ne așteptăm ca ea să conteze la fel de mult pentru ceilalți. Noțiunea pe care o avem desprenoi înșine se dezvoltă într-o mitologie. Împărtășim mitul lui eu cu prieteni vechi și cunoștințe noi. Spunem povești fermecătoare despre noi înșine. Trimitem fotografii ca să confirmăm prin ele poveștile pe care le-am spus. Celebrăm acest eu în foarte multe feluri.
 
 
Eu se referă întotdeauna la persoana care vorbește, dar noi nu stăm să ne gândim cine ar putea fi, de fapt, acel eu. Spunem: „Uită-te la mine!”, ceea ce înseamnă că vrem ca atenția să fie îndreptată spre această ființă omenească – dar și către acest proces al gândirii, aceste frustrări, aceste așteptări. Simțim o duioșie față de noi înșine, dar celui care ne ascultă, „Uită-te la mine!” i-ar putea evoca alte emoții. Noțiunea noastră privitoare la cine suntem nu coincide neapărat cu noțiunea pe care o au ceilalți în acest sens. S-ar putea să nu coincidă cu noțiunea nimănui altcuiva privitor la noi înșine.
 
 
Eu nu se referă la corpul în care ne aflăm. Eu nu descrie energia care se mișcă prin noi. Eu nu e ceva primordial, fiindcă noi n-am inventat un „sine” până când nu am învățat un limbaj. Eu n-a existat până când nu am început să vedem lumea prin intermediul simbolurilor și al înțelesului acestora.
 
 
Pe scurt, eu nu se referă la nimic real. Se referă la o imagine, la o noțiune pe care o avem cu privire la noi înșine și pe care am încercat să o transpunem în cuvinte. Sigur, cuvintele pe care le folosim ca să ne descriem pe noi înșine se schimbă tot timpul, fiindcă vedem lucrurile în mod diferit ori de câte ori situația se schimbă. Noțiunea despre noi înșine pe care o aveam în copilărie, când abia începeam să vorbim și să gândim, a evoluat mult de-atunci. Ea se schimbă în continuare – odată cu trecerea timpului, cu schimbarea stărilor interioare și cu feedback-ul pe care îl primim de la cei la care ținem.
 
 
Impresiile noastre se schimbă, dar fiecare dintre noi subscrie unui mit general sau unei credințe false legate de el însuși. Eu reprezintă o mitologie personală, o culegere de povești pe care ni le repetăm și pe care le acceptăm ca fiind adevărul. Asemenea copiilor cu supereroii lor, noi credem în eu. Înfășurați în mitologia noastră, ne simțim în stare să cucerim lumea.


 
Eu nu te reprezintă pe tine în ceea ce ai tu mai autentic.
Și atunci cine ești tu?
Și care e rostul tău în această lume?
 
 
„Ca să-ți găsești drumul în această lume ai nevoie doar să răspunzi la trei întrebări”, i-a explicat bătrânul (din povestea introductivă a cărții „Cele trei întrebări”, cea mai recentă carte publicată de Editura Mix) .
 
 
„Mai întâi trebuie să te întrebi:
«Cine sunt eu?» Vei ști cine ești atunci când vei vedea cine nu ești.
 
 
În al doilea rând trebuie să te întrebi:
«Ce e real?» Vei ști ce e real când vei accepta ce nu e real.
 
 
În al treilea rând”, a încheiat bătrânul, „trebuie să te întrebi:
«Ce e iubirea?» Vei ști ce e iubirea atunci când îți vei da seama ce nu e iubirea.”
 
 
Cartea „Cele trei întrebări” dezvăluie mecanismele minții, zdruncină temelia falselor credințe limitative  și răspunde în mod amplu și clar la aceste trei întrebări fundamentale, întrebări absolut necesare pentru cel care vrea să își depășească fricile, să descopere, să stăpânească și să exprime autenticitatea și puterea din interior.

Te invit să o citești, achiziționând-o de aici ori de pe libris sau direct din librării.

Cu drag,
Marcus Gergely