Ramana Maharshi și sala celor o mie de coloane

Maharshi s-a instalat la început în Sala Celor O Mie De Coloane, situată pe dreapta intrării în templu, prin turnul de est. Aula, cu cele o mie de coloane de piatră bogat sculptate, e o platformă înaltă de piatră descoperită din toate părţile. Aici e un flux continuu de pelerini. Expus privirii unui public numeros, într-un loc de peleri­naj, ciudatul tânăr stârni curând curiozitatea vizitatorilor. Ştrengarii străzilor începură să îl agaseze. Fără îndoială că se simţeau provocaţi de un tânăr de vârsta lor, sau oricum nu cu mult mai mare, care stătea neclintit ca o statuie în meditaţie tăcută. Îl urmăreau ca să arunce în el cu pietre şi cu cioburi de vase sparte sau să râdă de el.

 
Ramana nu a fost însă singura lor victimă. Ascetul Seshadriswami, care tot aşa trăise în templu un număr de ani şi care era considerat nebun din cauza comportamentu­lui său neobişnuit, avusese de îndurat o soartă similară. Prin asociație Ramana a fot numit şi Chinna Seshadri (Seshadri  Cel Mic). Seshadriswami a recunoscut în Ramana – pe care începu să îl numească Brahmana Swami (sfânt al bra­hmanilor) - un spirit înrudit cu al său, al cărui nivel excep­ţional de absorbţie în Sine îl aprecia. Seshadriswami însuşi renunţase la lume la vârsta de 19 ani. Acum avea 26. Mai târziu el şi Ramana au ajuns să fie cunoscuţi drept „cei doi ochi din Tiruvannamalai” a căror privire sanctifica locul. Legătura dintre ei a durat tot restul vieţii.
 

Seshadri încercase să îl protejeze pe Ramana împo­triva atacurilor vagabonzilor, dar strădaniile sale nu au fost încununate de success, dimpotrivă, agravaseră situaţia.
 

Într-una din zile, pe când şedea absorbit în meditaţie în Sala Celor O Mie De Coloane, Ramana a fost atacat cu pietre pe la spate, care însă din fericire nu l-au lovit. Ca urmare, pentru a evita incidente similare pe viitor, Ramana hotărî să se retragă într-o boltă subterană, fără geamuri, situată sub Sala Celor O Mie De Coloane şi cunoscută sub numele de Patala Lingam. În grotă era un Śiva Lingam îndărătul căruia îşi găsise loc să stea jos, sprijinit cu spatele de zid. Bolta era o incintă care sfâr­şise nefolosită şi în care vizitatorii nu intrau niciodată, de aceea nimeni nu făcea curăţenie înăuntru. Razele soarelui nu răzbăteau niciodată până aici. Pe deasupra, încăperea era umedă şi plină de insecte parazite, printre care păduchi de lemn, furnici, albine şi viespi. În pofida ciupiturilor de ţânţari, Ramana şedea nemişcat în postură de yoga, cu picioarele încrucişate, inaccesibil lumii de afară. Porţiunile din coapsele sale cu care şezuse direct pe pământ i-au fost în scurt timp acoperite de răni ulceroase din care şiroiau sângele şi puroiul. Cicatricile au rămas vizibile pentru tot restul vieţii.
 

Aici copiii îl lăsară în pace. Ramana povesteşte: „Copiii obişnuiau să alerge după mine tot timpul; chiar şi după ce m-am ascuns în Patala Lingam tot mai continuau să arunce cu pietre şi cu cioburi de ceramică în mine. Aici însă toate acestea nu mă atingeau deoarece şedeam într-un ungher inaccesibil, iar micii vagabonzi nu îndrăzneau să vină înăuntru din cauza întunericului în care era cufundată grota, ale cărei trepte sparte nu puteau fi nici măcar zărite de afară.” Îl descoperi acolo o femeie pioasă pe nume Ratnammal care vorbi cu el şi îi aduse ceva de mâncare. Îl imploră insistent să părăsească locul acela şi să se mute la ea acasă.
 

Însă tânărul swami nu schiţă niciun răspuns, nici verbal şi nici prin semne. Femeia îi lăsă un fel de veşmânt, rugân­du-l să îl folosească drept pat sau să stea pe el pentru a ţine cât de cât la distanţă insectele parazite, însă Ramana nici nu se atinse de bucata de pânză, nearuncându-i nici măcar o privire. Nu făcea nici cel mai mic efort pentru a-şi face rost de hrană, de aceea oamenii îi puneau mân­carea direct în gură fără ca el să fi fost conştient de acest lucru. Întrebat mai târziu dacă avusese cu ce se hrăni în perioada în care locuise în grotă, Ramana răspun­dea: „Mâncare - lapte, fructe -, mi se aducea, dar cine se gândea la mâncare?”.
 

Ramana stătea nemişcat şi nu vorbea. Oamenii care îl vedeau şezând astfel credeau că practică în mod intens un anumit gen de disciplină spirituală (tapas). Deoarece nu vorbea, ei erau de părere că făcuse legământul de tăcere (mauna). Dar pentru Ramana toate acestea nu constituiau vreo formă de exerciţiu spiritual, ci acesta era pur şi simplu modul lui natural de a se comporta. „N-am practicat nici­odată niciun fel de sadhana. Cu mult mai târziu am aflat ce înseamnă sadhana şi cât de multe tipuri există. Doar în situația în care aş fi avut vreun ţel de atins, vreun scop pe care mi-aş fi dorit să îl realizez, aş fi practicat sadhana. Însă nu exista nimic anume ce să-mi fi dorit să dobândesc sau să realizez. Singura diferenţă este aceea că acum stau cu ochii deschişi. Nu practicam nici atunci vreo sadhana. Deoarece şedeam cu ochii închişi, oamenii spuneau că eram în samadhi, iar pentru că nu vorbeam, ei credeau că eram în mauna. Adevărul este că nu practicam nimic. O putere superioară pusese stăpânire pe mine, iar eu eram în întregime în voia Ei.”
 

Dacă ești unul dintre cei cărora le place să fie inspirați de faptele reale ale unor oameni cu adevărat mari și dacă sufletul tău tinde să vibreze și să rezoneze cu frecvențele unei spiritualități pure, atunci „Biografia lui Ramana Maharshi” este o carte ce îți va face inima să tresalte, spiritul să se entuziasmeze, ochii să plângă și mintea să tacă. Te invit să o citești. O găsești aici, pe libris sau în librării.

Cu drag,
Marcus Gergely

PS:Pentru detalii despre carte fă click pe poza de mai jos.