Celebrul învățător spiritual Deepak Chopra a inițiat și dezvoltat un program practic de aplicare a celor Șapte Legi Spirituale ale Vieții, prin care putem dobândi simultan atât satisfacție spirituală, cât și succes material.

Autorul sugerează ca acest exercițiu să se deruleze ciclic, timp de șapte zile, asimilând plenar câte o lege spirituală în fiecare zi a săptămânii, astfel ca toți cei care practicăm simultan exercițiul, să putem recepta lăuntric vibrația energică a câmpului colectiv.

Întreaga creaţie, tot ceea ce există în lumea fizică, este rezultatul transformării principiilor nemanifestate în obiecte manifestate. Tot ceea ce vedem cu ochii s-a născut din necunoscut. Corpul nostru fizic, universul fizic, tot ceea ce putem percepe cu ajutorul simţurilor, reprezintă transformarea unor principii nemanifestate, necunoscute şi invizibile în obiecte manifestate, cunoscute şi vizibile.

Sursa întregii creaţii este divinitatea (sau spiritul). Procesul creaţiei nu este altceva decât divinitatea în mişcare (adică mintea), iar obiectul creaţiei este universul fizic (care include şi corpul fizic). Aceste trei componente ale realităţii – spiritul, mintea şi corpul; sau observatorul, procesul observării şi obiectul observat – reprezintă în esenţă unul şi acelaşi lucru. Toate provin din aceeaşi sursă: câmpul potenţialităţii pure, adică principiul nemanifestat.

Legile fizice ale universului nu reprezintă altceva decât acest proces al divinităţii în mişcare, sau al conştiinţei în mişcare. Dacă înţelegem şi aplicăm aceste legi în viaţa noastră, noi putem crea tot ceea ce dorim, căci aceleaşi legi pe care le foloseşte natura pentru a crea o pădure, o galaxie, o stea, sau propriul nostru corp, pot fi folosite şi pentru împlinirea dorinţelor noastre cele mai profunde. 

Ziua 1 – Duminică: Legea potenţialităţii pure

Și mi-am adus aminte. De viața mea anterioară din Egiptul antic și cum am primit inițierea ca preoteasă...

«Acela a fost momentul în care am devenit plenar conștientă de faptul că mă aflam aici, în acest mediu pe care îl numeam aici, „acasă”, deși în realitate nu eram aici, acasă... Adevăratul meu cămin nu era aici. Aceasta era convingerea mea profundă.

Dacă aș fi avut la vremea respectivă cunoștințele psihologice pe care le am astăzi, aș fi încercat cu siguranță să aflu imediat de unde putea avea un copil ca mine asemenea idei. Mai precis, eram un copil care simțea totul într-o manieră directă și care era convins că fusese smuls cu violență dintr-un alt cămin. Nu mai știam însă de unde veneam, căci între timp uitasem totul. Cine ar fi putut să-mi dea explicații despre acest subiect? Singure cele două ființe care mă numeau copilul lor. Dar la asemenea întrebări aș fi primit cu siguranță răspunsuri incomprehensibile, care s-ar fi încheiat fără nici o îndoială cu refrenul obișnuit: „Așteaptă să fii mare!” Of, cât uram aceste cuvinte! De ce trebuia să pierd atâta timp până când voi fi mare, rătăcind în toată această perioadă în necunoscut, în obscuritate? Doream să știu totul acum, dintr-o dată! Am desfăcut astfel firul în patru până seara, iar când m-am dus la culcare, mama s-a așezat lângă mine și m-a întrebat:

«În ceea ce mă privește, reîncarnarea este un fapt trăit prin proprie experiență, la fel ca și "viața de dincolo". Nu vreau să conving pe nimeni: precum m-am convins eu, la fel se vor convinge și altii.» - Peter Muller

În cartea precedentă (n.r. "Șarpele și crucea") am descris experiența morții mele.

Clipa în care mi-am părăsit corpul însângerat și, trecând în lumea spirituală, am constatat uluit că nu sunt mort, ci că exist în continuare, chiar și fără corpul meu fizic.

Am vrut să te fac părtaș la bucuria mea.

Dar am păstrat tăcerea asupra drumului parcurs până în acel moment.

Acest drum a fost terifiant.

......

– Și unde anume ai ajuns, de fapt?

Am început să-i povestesc înflăcărat despre mine, ceea ce nu înseamnă că nu am observat că îmi evită întrebările. Am continuat totuși să-i vorbesc despre trecutul meu mai îndepărtat și mai apropiat, inclusiv despre depresia mea inexplicabilă. M-a ascultat cu răbdare, ca și cum ar fi avut tot timpul din lume. Povestea mea a durat câteva ore.

– Foarte bine, mi-a spus el. Dar tot nu mi-ai răspuns la întrebare: unde te afli acum, în această clipă?

– Ba da, ți-am răspuns. Ți-am povestit cum am ajuns acolo unde sunt: prin muncă grea.

– Și unde ai ajuns?

– Cum adică, unde am ajuns?

– Unde te afli? a insistat el.

– Aici.

– Unde este aici?

Un gând bun pe care îl transmitem conștient în univers, va avea un ecou, o vibrație cu revers benefic. Și nu doar pentru noi. 

Suferi sau cunoști pe cineva care suferă de hipertensiune, dureri lombare, diabet, alergii, astm, amigdalită, cancer?

Află câteva sugestii de vindecare pentru mai multe boli, rezultate din dizarmonia dintre trup, minte și suflet!

Osho,

Vorbeşte-ne despre relaţia care există între tineri şi sport, care are astăzi un impact atât de puternic asupra lor. 

Slavă cerului că este ultima întrebare, căci aceşti adolescenţi nu se mai opresc din pus întrebări!

Orice sport este perfect, iar adolescenţii ar trebui să fie încurajaţi să fie nu doar simpli observatori ai jocului altora, ci chiar participanţi direcţi. Din păcate, mii de oameni se limitează să privească, şi foarte puţini să joace – sportivii profesionişti. Această stare de lucruri nu este corectă. Orice adolescent ar trebui să participe la un sport, care îi va dărui o sănătate perfectă, o anumită agilitate, mai multă inteligenţă, şi care, peste toate, este ceva absolut tineresc.

Pilde hazlii din înțelepciunea sufită 

Mulla Nasruddin și-a dedicat viața pentru a arăta oamenilor calea cea dreaptă spunându-le ceea ce era corect, călăuzindu-i către adevăr și sfătuindu-i cum să evite răul. Metoda folosită de el este o metodă originală. Folosea un limbaj ușor de înțeles de către oameni și glumea într-un mod sugestiv.

Mândrie de fiu

Mai întâi de toate, adolescenţii ar trebui să fie cât mai sinceri şi să spună întotdeauna adevărul, indiferent de consecinţe. Ei ar trebui să le spună părinţilor lor ceea ce simt, nu cu aroganţă, ci cu umilinţă. Dar nu ar trebui să ascundă nimic de părinţii lor. De aici se naşte prăpastia: părinţii ascund tot felul de lucruri de copiii lor, iar când ajung la adolescenţă, aceştia ascund şi ei tot felul de lucruri de părinţii lor, iar prăpastia devine din ce în ce mai mare.

Într-o zi, i-am spus direct tatălui meu: „O să mă apuc de fumat“. El mi-a răspuns: „Ce?!“ I-am spus: „Va trebui să-mi dai bani de ţigări, căci nu doresc să fur. Dacă nu-mi dai bani, o să fur, iar responsabilitatea îţi va aparţine în întregime. Dacă nu-mi dai voie să fumez, o să fumez oricum, dar pe ascuns. În acest fel, vei face din mine un hoţ şi un mincinos, un om incapabil să fie cinstit şi deschis. Văd atâţia oameni care fumează, încât vreau să văd cum este. Doresc cele mai bune țigări care există, şi intenţionez să fumez prima ţigară în faţa ta“.

M-aţi întrebat cum am reuşit eu să nu-mi pierd inocenţa şi luciditatea. Eu nu am făcut nimic; şi asta, de la bun început... Am fost un copil singuratic, căci am fost crescut de bunicii mei din partea mamei, nu de părinţii mei naturali. Cei doi bătrâni erau singuri şi şi-au dorit un copil care să le bucure ultimele zile de viaţă. Părinţii mei au fost de acord; eram primul lor născut, deci m-au trimis pe mine.
Nu am avut nici un fel de relaţie cu părinţii tatălui meu în timpul primilor ani ai copilăriei mele. Singurii oameni pe care i-am cunoscut au fost bunicii din partea mamei şi servitorul lor, un om cu adevărat minunat... doar trei oameni. Iar prăpastia dintre noi era atât de mare... Eram pur şi simplu singur, nu aveam nici un fel de companie, nici un fel de tovarăş. Bătrânii şi-au dat toată osteneala să fie cât mai prietenoşi cu mine, dar era imposibil să stabilim o relaţie de tovărăşie.

Cine altcineva decât unul dintre fiii lui Don Miguel Ruiz ar putea transmite mai departe învățăturile moștenite, descoperite, trăite și împărtășite lumii de către acest artist al tradițiilor aztece?

Străbunii lui înțelepți au fost toltecii, un grup de nativi americani din partea central sudică a Mexicului, cei care au construit piramidele din Teotihuacan. Învățăturile lor au fost sădite la baza piramidei cu însăși cuvântul "toltec", un cuvânt provenit din azteca nahuatl, ce semnifică „artist”. Moștenirea este ascunsă în vârful piramidei și se bazează pe întreaga credință a toltecilor: fiecare om este artistul propriei vieți.

Comoara toltecă a fost lăsată moștenire dintr-o generație de învățăcei într-alta, iar tânărul Miguel Ruiz a întrezărit și el cărarea înspre piramidele străbune într-un moment cheie al vieții, când a fost la un pas de moarte. Acel moment a fost decisiv pentru ca tânărul doctor să își piardă rând pe rând prejudecățile, presupunerile, planurile prestabilite și să deschidă calea Artistului - ieșit la lumină dintre vălurile cortinei ancenstrale. Fără măști, fără scenarii, Artistul a început să-și trăiască povestea, așa cum a decis să o scrie chiar el. Artistul a devenit însăși Viața.