Iubirea: inger sau demon?

 

— Miguel, ştii care este cel mai mare demon din lume?
M-am gândit un moment şi apoi am scuturat capul.
— Este iubirea, mi-a răspuns el cu un început de zâmbet pe buze.
— Cum ar putea iubirea să fie cel mai mare demon din lume? l-am întrebat cu îndoială, simţind un fior străbătându-mi corpul şi concentrându-se undeva în zona stomacului. Semăna cu iritarea copilului care ştia că tatăl lui urma să-i spargă încă unul dintre baloanele lui preferate.
— Rezolvă problema şi vei afla răspunsul.
L-am privit pe tatăl meu, omul care a scris  „Arta de a iubi”, cu mare neîncredere.
— Iubirea nu are cum să fi e cel mai mare demon din lume! am strigat eu. Noi suntem iubire. Împărtăşim iubirea. Iubirea este tot ce suntem în realitate.
S-a mulţumit să-mi răspundă:
— Miguel, află răspunsul.
Apoi a plecat.
 

M-am gândit la ce-mi spusese, dar pur şi simplu nu avea sens. Noi suntem iubire. Ne naştem din iubire. Cum să spună cineva că iubirea este un demon – ba încă cel mai mare dintre toţi câţi există? Dacă eu sunt iubire, cum aş putea fi eu cel mai mare demon din lume?
 

Întrebarea mi-a rămas în minte fără răspuns pentru o vreme.
 

Când eram tânăr m-am îndrăgostit de o fată frumoasă. Dar după un timp în care ne-am bucurat de dragostea pe care o simţeam unul pentru celălalt, am căzut într-un fel de rutină. Ajunşi în acest punct, am început să ne descoperim greşeli şi să ne certăm asupra a „ceea ce ar trebui să fie” relaţia noastră pentru ca să ne împlinească aşteptările.
 

Nu ştiam ce era în mintea ei, în afară de ceea ce-mi spunea ea. Dar îi auzeam pe naratorii din mintea mea spunând: „Ca să fi e iubita perfectă, ea ar trebui să fie aşa… Dragostea noastră ar trebui să meargă în această direcţie… Ea face acest lucru ca să mă controleze… Cum să o fac fericită?... Ar trebui să fac cutare lucru….”
 

Tot ce-mi spuneau naratorii din mintea mea se baza pe ataşamentul faţă de ideea pe care o aveam despre cum ar trebui să fie relaţia noastră pentru ca noi să ne iubim. Toate acele aşteptări erau rezultatul experienţelor mele trecute şi credinţelor pe care le acumulasem pe măsură ce m-am maturizat. Această cunoaştere îmi spunea cum ar trebui să fie o relaţie, iar eu o credeam. Nu mă mai preocupa comuniunea cu fiinţa iubită; atenţia mea era îndreptată către naratorii mentali. Atunci am constatat că deşi ne iubeam încă, ataşamentul faţă de ideea despre cum ar trebui să fie o relaţie de dragoste se strecura între noi. Acesta nu era altceva decât un produs al ascultării naratorilor din mintea mea.
 

Prin intermediul acelui meci de fotbal şi reflectând la relaţia mea de dragoste, am înţeles în sfârşit ce voia să spună tatăl meu atunci când afirmase că iubirea este cel mai mare demon. În loc să fim pur şi simplu iubire, să experimentăm iubirea, naratorii mentali ne învaţă cum s-o simţim, prin ce devenim vrednici de iubire, de ce ar trebui să ne iubim pe noi înşine şi cum ar trebui să exprimăm acest sentiment, de ce avem nevoie sau ce ar trebui să facem ca să ne putem iubi pe noi înşine, ori ce ar trebui alţii să facă pentru ca să primească iubirea noastră.
 

Treptat începem să-i credem pe naratorii analişti care ne explică ce ar trebui să fie iubirea ataşată unei credinţe, mai mult, începem să o impunem şi altora, ajungând în punctul în care nu mai e vorba de iubire, ci de o imagine distorsionată a ei. Naratorii ne conving că dacă atingem perfecţiunea vom fi nespus de plini de iubire şi viaţa noastră va fi perfect lină începând din acel moment. Dar ceea ce se întâmplă cu adevărat este că noi manifestăm iubirea condiţionată. Şi dacă vom continua să urmăm vocile naratorilor mentali, vom trece din copilărie în maturitate şi de acolo mai departe ataşaţi de ideea că trebuie să găsim undeva personificarea „iubirii adevărate”.
 

Ca să ne îndrăgostim, trebuie să existe cineva pe care să-l iubim. Şi, desigur, se presupune ca acea persoană să ne iubească la rândul ei. Ne vom împotmoli aici, rămânând cantonaţi în ideea că iubirea se manifestă prin reacţii pozitive şi negative, ca şi prin auto-pedepsire, într-un mod foarte asemănător situaţiilor din copilărie când tânjeam după acceptarea părinţilor şi tremuram de teama pedepsei care ar fi urmat în caz că ne dezaprobau. Acest fel de a iubi presupune atât de multe condiţii încât suferinţa este absolut inevitabilă. În felul acesta iubirea devine într-adevăr cel mai mare demon.
 

Distorsiunea care apare în mintea noastră preschimbă îngerul iubirii necondiţionate în demon – simbol al adevărului pervertit – exagerându-ne temerile şi alterând perspectiva din care privim lucrurile, astfel încât ne creăm iadul nostru personal.”
 

Având în vedere cele expuse până aici (paragrafe preluate din cartea Cele cinci niveluri ale atașamentului) și pornind de la premisa că te-a intrigat titlul suficient de mult încât să citești până la capăt, atunci se naște întrebarea: tu controlezi cunoașterea sau cunoașterea te controlează pe tine?
 

Dacă ai fi fost lipsit de orice fel de atașament față de credințele tale, atunci foarte probabil titlul nu te-ar fi impresionat suficient astfel încât să citești până aici. Presupun asta pentru că la fel de intrigat am fost și eu când am citit pentru prima dată cele relatate mai sus. Mi-am dat seama că în mintea mea era déjà adânc întipărită o credință, respectiv o semnificație despre ce înseamnă iubire. Undeva adânc în mine eram convins că iubirea înseamnă beatitudine, fericire, adevăr … Iubirea era ceva pozitiv și doar pozitiv. Dacă am atribuit vreodată conotații negative iubirii, la nivel conștient eram convins că e doar un joc de cuvinte. Nu îmi imaginam că e o credință care îmi controlează mintea, gândurile, logica, emoțiile, deciziile, viața. Ceea ce înseamnă că eram controlat de propria cunoaștere. Conținutul din mintea mea mă poseda și nu invers. Și dacă cunoșterea ne controlează, atunci suntem noi cu adevărat liberi?
 

Acest articol ți-a oferit doar o părticică din ce poți afla mai departe despre tine. Poți merge mai în profunzime. Poți dobândi o înțelegere mai complexă asupra a ceea ce ești de fapt din cartea  Cele cinci niveluri ale atașamentului. E magnifică. Te dehipnotizează de credințele limitative doar prin simpla ei citire și te ajută să faci pași fermi spre adevărata libertate.

Comandă  cartea cu un singur click

Cu prietenie,
Marcus Gergely