Inițierea

Și mi-am adus aminte. De viața mea anterioară din Egiptul antic și cum am primit inițierea ca preoteasă...

«Acela a fost momentul în care am devenit plenar conștientă de faptul că mă aflam aici, în acest mediu pe care îl numeam aici, „acasă”, deși în realitate nu eram aici, acasă... Adevăratul meu cămin nu era aici. Aceasta era convingerea mea profundă.

Dacă aș fi avut la vremea respectivă cunoștințele psihologice pe care le am astăzi, aș fi încercat cu siguranță să aflu imediat de unde putea avea un copil ca mine asemenea idei. Mai precis, eram un copil care simțea totul într-o manieră directă și care era convins că fusese smuls cu violență dintr-un alt cămin. Nu mai știam însă de unde veneam, căci între timp uitasem totul. Cine ar fi putut să-mi dea explicații despre acest subiect? Singure cele două ființe care mă numeau copilul lor. Dar la asemenea întrebări aș fi primit cu siguranță răspunsuri incomprehensibile, care s-ar fi încheiat fără nici o îndoială cu refrenul obișnuit: „Așteaptă să fii mare!” Of, cât uram aceste cuvinte! De ce trebuia să pierd atâta timp până când voi fi mare, rătăcind în toată această perioadă în necunoscut, în obscuritate? Doream să știu totul acum, dintr-o dată! Am desfăcut astfel firul în patru până seara, iar când m-am dus la culcare, mama s-a așezat lângă mine și m-a întrebat:

- De ce ești atât de cuminte și nu te joci cu păpușa? Te-ai plimbat prin toată casa și ai meditat. Ce te supără, spune-mi mie. Poți să mă întrebi orice dorești, știi bine!

În acest moment o iubeam din toată inima și aveam o încredere deplină în ea. Era atât de blândă, de bună și de frumoasă. Îmi repeta adeseori că îmi va lua oricând partea, orice aș face; puteam deci să am o încredere deplină în ea.

Și iată, acum eram atât de apropiate una de cealaltă încât am crezut că pot să-i spun orice. Am luat-o așadar de gât și am întrebat-o:

- Mami, de unde m-ați luat pe mine, de unde am venit eu la voi? 

*** 

La vremea respectivă nu știam că psihologii numesc arhetipul clovnului „cel care își schimbă caracterul”.

În afară de imitarea acrobaților de la circ, am început să îmi asum tot felul de posturi ciudate și stranii, lucru care i-a uimit foarte tare pe părinții mei, dar apoi i-a făcut să râdă. În curând, toate rudele și toți vecinii noștri au fost la curent cu posturile mele „bizare”. Oriunde mergeam mi se cerea să fac o demonstrație. Stăteam din instinct în aceste posturi, fără să-mi dau seama ce fac, fără să înțeleg de ce. Simțeam că îmi fac bine, că unele dintre ele mă ajutau să învăț mai bine, iar altele îmi luau starea de oboseală în cel mai scurt timp.

Familia se amuza de această nouă „nebunie”, iar mama s-a obișnuit ca atunci când intra în camera noastră să mă găsească în posturile cele mai inedite. La început încercase să-mi spună cum trebuie să stea pe scaun o fată bine crescută, dar acest lucru nu avea nimic de-a face cu ceea ce făceam eu: stăteam pe cap, îmi încolăceam membrele în posturi de-a dreptul ridicole, îmi treceam picioarele pe deasupra umerilor. În disperare de cauză, m-a lăsat cu „ciudățeniile” mele.

Aceste posturi mi se păreau perfect naturale, le aveam practic în sânge. Le executam cu cea mai mare plăcere, și odată în plus, nu puteam decât să rămân surprinsă de felul în care cei din jur se minunau de lucruri atât de evidente. În vacanța de vară, pe care am petrecut-o la mătușa Raphaela, într-o seară ni s-a anunțat vizita unui domn care stătuse mulți ani în Extremul Orient și care - susținea unchiul Ferdinand - avea lucruri extraordinare de povestit. Când domnul respectiv a sosit, i-am fost prezentați noi, copiii, precizându-se apoi, ca de obicei, ce știa să facă fiecare. În glumă, mătușa Raphaela a menționat și ciudatul obicei pe care îl aveam eu de a mă așeza în posturile cele mai bizare, întortochindu-mi în fel și chip membrele, posturi pe care nu le-ar putea imita decât un om de cauciuc!

M-am întins la sol, și cum mă simțeam întotdeauna stânjenită atunci când se vorbea despre mine, mi-am asumat o postură care îmi ascundea complet capul. Ai fi zis că îmi fusese complet tăiat. Spectatorii au râs foarte tare. Am executat apoi și alte posturi „dificile” pe care le iubeam foarte mult. Singur vizitatorul m-a observat cu cea mai mare atenție și fără să zâmbească deloc. Apoi, foarte surprins, a spus:

- Dar acest copil execută posturi tipice de yoga! Unde le-ai învățat, fetițo? m-a întrebat el, întorcându-se către mine.

Nu știam nimic despre yoga. De aceea, i-am răspuns că nimeni nu mă învățase aceste exerciții, că le făceam singură fiindcă îmi plăcea să le fac, iar după ce le executam mă simțeam întotdeauna mai bine. Domnului respectiv nu-i venea să-și creadă urechilor, așa că m-a fixat cu o privire uimită, după care și-a plecat capul.

***

Logodnicul meu își petrecea serile la noi acasă. Într-o seară, după ce el a plecat, m-am pus în pat și am adormit profund. Ca de obicei, prin visul meu s-au derulat tot felul de imagini onirice, haotice și fără nici o logică.

Dintr-o dată, am auzit un sunet ciudat care se repeta ritmic, ca un fel de bubuit, din ce în ce mai puternic, până când m-am trezit și am redevenit conștientă.

Am deschis ochii și am constatat că zgomotul ritmic provenea de la toba supraveghetorului de sclavi din dreapta mea, care ținea ritmul pentru sclavii care mă trăgeau. Eram culcată pe ceva care semăna cu o sanie ce aluneca pe niște șine. Știam că sunt dusă în afara unui palat, căci am auzit porțile închizându-se în spatele meu.

Doream să mă scol, dar eram incapabilă, membrele mele nu mă ascultau: tot corpul meu, de la gât până la tălpi, era înconjurat de niște centuri foarte strânse. Stăteam astfel, ca o bucată de marmură, cu mâinile încrucișate pe piept și cu picioarele întinse. Poziția nu-mi permitea să văd decât înainte și în sus. Am privit către picioare și am văzut spinările acoperite de sudoare ale oamenilor care trudeau sub soarele de plumb. Sclavii avansau ritmic și mă duceau tot mai departe. Deasupra capetelor lor am zărit un mare edificiu din piatră albă, pe care se vedea o pată neagră, ca o poartă.

Această clădire cu pereții strălucitori de albi se profila uluitor pe albastrul cerului. Sclavii continuau să mă tragă, edificiul se apropia, poarta devenea din ce în ce mai mare. Am privit către cer, al cărui albastru devenise aproape negru. Două păsări mari zburau deasupra mea: să fi fost berze sau cocori?

Clădirea era din ce în ce mai aproape. Pata neagră a devenit acum foarte mare, da, este într-adevăr o deschizătură. O, acum recunoșteam locul! Eram în Valea Morților... în acest mormânt! Am sosit deja. Sclavii au intrat înăuntru, dispărând în întuneric... Am intrat și eu în gaura cea neagră, și după lumina orbitoare a zilei, totul a devenit întunecat. Nu mai exista nimic... mă aflam în întunericul cel mai deplin! Înspăimântată, am încercat să aflu răspunsul la întrebarea: „Oare cât timp, cât timp trebuia să rămân aici, prizonieră?”

Am auzit atunci o voce foarte distinctă, pe care o cunoșteam foarte bine, pronunțând imperturbabil verdictul: „Trei mii de ani....”

Terorizată, mi-am pierdut cunoștința... Cineva încerca să mă scuture din toate puterile. Mi-am ridicat ochii și am întâlnit privirea sorei mele. Aceasta mă scutura, speriată.

- Pentru numele lui Dumnezeu, mi-a spus ea, ce ți s-a întâmplat? Stăteai aici, cu ochii întredeschiși, și gemeai ca și cum ai fi fost pe punctul de a muri! Nu te simți bine? S-o chem pe mama?

Am vrut să-i răspund, dar din gura mea nu a ieșit nici un sunet. Teroarea prin care trecusem continua să mă paralizeze. I-am făcut un semn sorei mele să se liniștească.

Am căzut înapoi pe pernă și am încercat să mă gândesc, dar nu puteam face nici măcar acest lucru. Am rămas astfel vreme îndelungată, încă înspăimântată, așteptând ca inima să mi se calmeze, și eu împreună cu ea, încercând să-mi redobândesc controlul, să înțeleg cine sunt și unde mă aflu.

Sora mea a rămas alături de mine, apoi, dându-și seama că m-am liniștit și că am început să respir mai regulat, m-a întrebat:

- Ai nevoie de ceva?

- Nu, mulțumesc, i-am răspuns eu.

A doua zi, am încercat să-mi pun gândurile în ordine. Ce anume văzusem? Ce se petrecuse în timpul nopții? Visul semănase cu cele despre viitor, dar era limpede că nu putea fi un vis premonitoriu. În viziunile despre viitor rămâneam întotdeauna aceeași persoană ca și în starea de veghe, în timp ce de această dată eram altcineva!

Eram cea de aici, dar în același timp eram și ființa condusă spre cavou, unde m-am simțit acasă. În câteva minute trăisem o experiență în care știam exact cine sunt, cui aparțin, unde mă aflu acasă, pentru ca apoi să retrăiesc niște episoade dintr-o altă viață, dintr-un alt cămin, care era exact căminul despre care îmi aminteam pe când eram copil, acolo unde mă simțeam cu adevărat „acasă”, și în care „marele om” era de fapt tatăl și soțul meu de atunci, „adevăratul” meu tată. Anii care au trecut și acceptarea progresivă a situației prezente mă făcuseră să mă obișnuiesc cu ideea că părinții mei actuali erau „adevărații” mei părinți. Dar ciudata impresie rămăsese de-a pururi gravată în subconștientul meu și ieșea acum la iveală. Era surprinzător că lucruri care mi se păruseră evidente atunci când le-am „retrăit” mi se păreau acum bizare. Cele două atitudini se aflau într-o opoziție evidentă. De pildă, știam că este perfect normal să fiu în același timp fiica și soția tatălui meu „faraonul” resimțind acest lucru ca pe o onoare. În situația prezentă această idee mă șoca, întrucât educația modernă îmi sădise în suflet principii morale complet diferite. Dar la epoca respectivă ele nu erau deloc imorale, ci păreau complet normale. Dacă soția faraonului murea, iar acesta nu avea o soră, el își ridica fiica la rangul de soție. Era imposibil să plaseze pe altcineva, străin de familia sa, deasupra fiicei sale în rang. Deci, cine altcineva decât ea putea sta alături de regalul ei consort ca soție și regină? Ce era imoral în asta? Dimpotrivă, ar fi părut imoral să introduci o străină în sânul familiei. Îmi aminteam de atâtea lucruri, îndeosebi de Templul în care fusesem de atâtea ori, dar mai erau multe aspecte care îmi rămăseseră neclare. Nu știam de ce eram așezată în giulgiu, încercuită de centuri, de ce fusesem introdusă în mormânt? Și cui îi aparținea acea voce familiară? Cui? Un zid părea să îmi blocheze accesul la propriile mele amintiri, și ori de câte ori mă forțam să îmi reamintesc, ceva ca un curent electric se opunea. Nu puteam regăsi drumul către propriul meu trecut!

***

Lungile exerciții de concentrare și de meditație m-au ajutat să pătrund din ce în ce mai profund în sufletul meu, punând astfel în mișcare anumite forțe care continuau să acționeze chiar și atunci când luam o pauză pentru activitățile mele de peste zi, sau în timpul somnului. Odată, pe când mă plimbam prin pădure, în mintea mea au apărut imaginile unor regiuni cunoscute. De unde veneau ele?

Erau niște locuri pe care cu siguranță nu le vizitasem niciodată în această viață. În vis sau chiar în stare de veghe vedeam oameni care îmi erau familiari, unii dintre ei chiar foarte apropiați, deși nu i-am întâlnit niciodată în această viață. Hainele și numele lor, precum și limba în care conversam în vis cu ei îmi erau necunoscute, și nu semănau cu nimic din ceea ce cunoșteam.

Atunci când mă așezam în meditație, îmi focalizam întreaga atenție către interior. În mintea mea se aprindea aproape instantaneu o lumină de culoare turcoaz fosforescent, care creștea și părea să provină de la o ființă atotputernică și pur spirituală. Această privire mă inunda, revărsând asupra mea forța, iubirea și bunătatea ei infinită. Cu o încredere absolută, mă scufundam în această sursă de energie binefăcătoare. Mă simțeam într-o deplină siguranță și fără nici o reținere, pătrundeam în lumea necunoscută a inconștientului.

Într-o zi, pe neașteptate, lumina a alungat întunericul care îmi ascunsese trecutul și realitatea. Atunci, totul mi-a devenit clar.

Ca de obicei, mă așezasem în meditație, iar lumina fosforescentă a apărut în fața ochilor mei interiori. De această dată, am simțit mai clar ca niciodată că sursa acestei lumini erau ochii unei ființe atotputernice și familiare. Acest sentiment a devenit atât de puternic încât am știut că cei doi ochi sunt ațintiți asupra mea; le simțeam privirea, strălucirea, puterea, lumina și iubirea. Sub influența acestei priviri, ceața care îmi mai învăluia încă viziunea interioară a dispărut. În fața mea se afla o ființă maiestuoasă cu ochii de un albastru superb, de o profunzime infinită; era forma sa, fața sa, ochii săi. EL! 

*** 

Inițierea

Ptahhotep era șeful tuturor preoților. Întrucât cunoștea și controla toate misterele legilor naturii, el era considerat patronul medicilor și al arhitecților. A venit pe pământ cu misiunea de a-i conduce pe fiii oamenilor pe calea lor spirituală și de a-i iniția în misterele științelor. Era mai presus decât tata, căci el nu s-a identificat niciodată cu corpul, în timp ce tata s-a ancorat în materie prin căsătoria pe care a încheiat-o.

Fără nici un cuvânt, am ajuns la Templu. Menu știa că atunci când sunt scufundată în gânduri, trebuie să tacă.

Un neofit ne aștepta și ne-a lăsat să intrăm în Templu. Menu a rămas în anticameră. Am trecut printr-o altă galerie foarte lungă, mărginită de coloane, și am ajuns la o mică sală de recepție, unde am fost primită de Ptahhotep.

Neofitul s-a retras.

El era aici, reprezentantul lui Dumnezeu.

Era prima oară când Îl vedeam atât de aproape, iar ochii săi mă fascinau. O, acești ochi! De un albastru închis, atât de închis încât păreau negri! Atât de profunzi încât păreau fără fund, infiniți ca și bolta cerească. Atunci când îi privești pe fiii oamenilor în ochi, le vezi foarte ușor fundul ochilor, sufletul lor, le poți citi imediat caracterul. Ceea ce vezi sunt doi ochi individuali. Ochii lui Ptahhotep erau complet diferiți; ei nu aveau nici o limită, erau la fel de goi ca și cerul înstelat, nu aveau nimic personal, individual. Aveau în schimb profunzimea eternității. Întreaga lume, întreaga creație păreau incluse în ei. M-am recunoscut în ei și m-am simțit bine, căci știam că ei mă cunosc și mă conțin. Știam că eu sunt în El, la fel cum El este în mine. Mă iubea la fel de mult ca și pe el însuși, tocmai pentru că eu eram una cu El.

El și cu mine formam o unitate perfectă. El era iubirea personificată, iar eu simțeam cum această iubire mă pătrunde și îmi dă aripi.

***

- A sosit timpul să studiezi cele 12 perechi de calități gemene. Acesta va fi următorul tău exercițiu. Probele inițierii includ și acest subiect. De aceea, fii foarte atentă și impregnează-te cu ceea ce-ți voi spune. 

La fel cum „a tăcea” și „a vorbi” sunt cele două jumătăți complementare ale aceleiași forțe, există 12 perechi de virtuți pe care va trebui să înveți să le controlezi. De acum înainte nu vei mai petrece decât diminețile la Templu. Apoi te vei întoarce la Palat și te vei folosi de toate ocaziile pentru a trăi în societate. Într-adevăr, este infinit mai simplu să controlezi aceste lucruri aici, în Templu, decât în mijlocul societății. Aici nu te afli în contact decât cu ceilalți neofiți, care, la fel ca și tine, caută unitatea divină, sau cu preoții și preotesele care trăiesc deja în această unitate. În schimb, în lumea exterioară vei fi expusă la tot felul de tentații.

Vei întâlni acolo oameni care sunt sclavii corpurilor lor și care vor încerca să te influențeze. Pericolul de a cădea este mult mai mare acolo. Dacă vei reuși însă să controlezi toate aceste caracteristici în lumea exterioară, vei trece practic examenele inițierii.

Aceste 12 perechi sunt:

a tăcea - a vorbi

receptivitatea - rezistența la influențele exterioare

ascultarea - dominarea

umilința - încrederea în sine

rapiditatea ca de fulger - ponderația

a accepta totul - a discerne

prudența - curajul

a nu avea nimic - a avea totul

a nu fi atașat de nimic - fidelitatea, loialitatea

a te face remarcat - a trece neobservat

disprețul față de moarte - respectul față de viață

indiferența - iubirea  

.... La fel ca oricare altă planetă, pământul este ghidat de o energie spirituală elevată care se manifestă prin intermediul fiilor lui Dumnezeu într-o manieră adaptată pentru oameni. Aceeași forță se manifestă și printr-un grup de persoane inițiate, care au devenit - mergând pe calea evoluției spirituale - egalii fiilor lui Dumnezeu. Toți lucrează pentru aceeași mare cauză: scoaterea pământului din întuneric, de sub dominația forțelor materiale și infernale, din izolare, și eliberarea lui. Fiecare Inițiat ia parte la această muncă, și aceasta va fi și misiunea ta.

Pentru a deveni un membru util acestei cauze, este necesar să controlezi perfect întreaga gamă a virtuților opuse.

De aceea, va trebui să-ți treci examenele în toate domeniile.

Controlul virtuților înseamnă să știi să utilizezi aceste calități la locul potrivit și în momentul cel mai oportun. Aceeași calitate poate fi divină, dacă este utilizată la locul potrivit și în momentul oportun, sau satanică, dacă este utilizată într-un loc și într-un moment nepotrivite. Căci Dumnezeu nu creează decât ceea ce este Bun, Frumos și Adevărat. Nu există caracteristici și forțe malefice. Nu există decât caracteristici și forțe prost utilizate!

***

Mă aflam în mijlocul cercului celor înviați din morți. Ființa mea intimă vibra la unison cu cuvântul divin mantra. Cu ajutorul acestei vibrații indescriptibile, al acestei incantații, puteam experimenta în conștiința mea fizică unitatea Sinelui divin cu toți acești inițiați și cu întregul univers. Veniseră cu toții, preoți și preotese, ca să mă salute după învierea mea din morți și să mă asigure de iubirea lor divină. Tatăl meu, Atothis, era și el prezent, purtând roba simplă și albă a inițiaților. Blândul maestru Mentuptah era de față, la fel și fratele meu mult iubit, Ima. Când ochii mei i-au întâlnit privirea nobilă, mi-a zâmbit, și în minte mi-au revenit toate viziunile onirice, testele cele mai dificile ale inițierii, cele ale „renunțării totale” și ale „iubirii pline de cruzime”. Ima, dragul meu Ima, știi oare că tu ai fost cel care m-a ajutat - în timpul inițierii mele - să trec de examenul cel mai teribil între toate?

Silueta maiestuoasă a unei preotese mai vârstnice s-a desprins din cercul inițiaților. Ea i-a întins lui Ptahhotep o robă, iar acesta m-a ajutat să îmbrac haina de preoteasă. Mi s-a pus apoi pe cap o diademă, semnul celor inițiați, iar El mi-a pus pe cap bijuteria de aur cu capul de șarpe, simbolul energiei vieții, sublimată în energie spirituală pură, pe care aveam acum dreptul să o port, nu numai în calitate de regină, ci și în aceea de inițiată.

Iată-mă așadar preoteasă, pe eșalonul de jos al ierarhiei. Nu depindea decât de mine dacă voi urca celelalte trepte, până când urma să devin demnă să port toiagul vieții. Ptahhotep s-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe cap în semn de binecuvântare. M-a luat apoi de mână și m-a condus către ceilalți inițiați, începând cu cel de-al doilea mare preot, care m-a binecuvântat la rândul său. M-am trezit apoi în fața tatălui meu mult iubit și am simțit cum întreaga sa iubire infinită se revarsă din mâna sa peste ființa mea. Am trecut astfel prin fața fiecărui inițiat, în funcție de rangul fiecăruia, și am primit binecuvântarea tuturor.

***

Preotesele au diferite atribuții pe care trebuie să le îndeplinească, în funcție de însușirile lor. Unele țin cursuri pentru dansatoarele din Templu. Altele se scufundă într-un somn sacru și ajută sufletele confuze, care rătăcesc după moarte prin atmosfera terestră, să își regăsească drumul. Fără ajutorul lor, acele suflete sărmane ar rătăci - poate - sute sau mii de ani, căci nemaiavând organe de simțuri, ele nu mai au posibilitatea să acumuleze experiențe, nici să intre în contact cu alte ființe. Ele sunt blocate în ele însele și nu mai găsesc calea către progres. Preotesele caută aceste suflete tulburate, se identifică cu esența lor, având grijă să se încarce cu toată forța iubirii, și grație acestei identități interioare, impregnează în mințile lor idei care să le permită să găsească soluția justă pentru starea în care se află. Misiunea acestor preotese este dublă: să ajute sufletele rătăcitoare să avanseze, și simultan, să curețe atmosfera terestră.

Alte preotese lucrează cu tinerii și îi învață cum să le asigure descendenților lor corpuri mult mai frumoase și mai sănătoase. Ele îi inițiază pe tinerii bărbați în misterele iubirii fizice, învățându-i cum să-și înnobileze instinctele prin forța spiritului, pentru a crea o relație de cuplu spirituală și elevată, un sacrament. De pildă, tinerii bărbați aflați pe punctul de a se căsători urmează aceste cursuri, cu scopul de a cunoaște această energie sacră, pentru a o transmite viitoarei lor soții și a da astfel naștere unor copii mai nobili.

În sfârșit, există și preotese care au aceleași sarcini ca și preoții. Ele conduc grupuri de neofiți, îi învață exerciții de concentrare și îi primesc în audiență pe toți cei care au nevoie de sfaturi într-un domeniu sau altul. Dacă ating stadiul superior al preoției, ele pot face chiar vindecări cu toiagul vieții. Numai urmând această cale poate deveni o preoteasă mare preoteasă. De altfel, acesta a fost grupul la care am fost desemnată eu.

Îmi iubeam atât de mult munca! Era atât de minunat să văd sufletul elevilor mei înflorind, revelând din ce în ce mai puternic divinul. Pentru mine erau ilustrația vie a cubului opac care devine din ce în ce mai transparent și lasă să se vadă principiul divin creator. Trăiam în fiecare zi această experiență cu dragii mei neofiți. Eram la fel de fericită să mă ocup și de cei care veneau la Templu cu probleme fizice sau psihice. Îi primeam întotdeauna în mica celulă pe care mi-a indicat-o Ima atunci când am intrat pentru prima oară în Templu. Acolo, oamenii își revelau „cealaltă” față a lor, pe care nimeni nu le-o bănuia, de multe ori nici chiar ei înșiși. Puteam vedea fața interioară a fiecărei creaturi și era extrem de interesant pentru mine felul în care diferitele evenimente sau experiențe au sculptat diferitele fețe, potrivit legii acțiunii și reacției. O, dacă ar vedea oamenii ce se află în ei! Nu s-ar mai urî atâta, nu s-ar mai teme unii de alții! Practic nu există oameni răi! De regulă ei își fac singuri rău, uneori cu cruzime, convinși că ceilalți le vor răul și gata să se apere chiar înainte să fie atacați, din teamă! În acest fel, ei le dau celorlalți motive să creadă că sunt animați de rele intenții. Dacă ar putea fi convinși că ei nu acționează astfel decât dintr-o teamă reciprocă, nu dintr-o răutate reală, s-ar liniști și și-ar da mâinile! Dar oamenii sunt ignoranți și orbi, ei nu se văd unii pe ceilalți. Aceasta este singura sursă a dușmăniei și ostilității de pe pământ. Nu-mi pot imagina ceva mai frumos decât să le deschizi ochii și să observi cum crește în privirea lor lumina înțelegerii și a cunoașterii. 

   Fragmente extrase dintr-unul dintre cele mai valoroase romane inițiatice, scris de Elisabeth Haich: "Inițierea" -  https://www.edituramix.ro/spiritualitate-ezoterism/initierea/