După ce treci granița dintre viață și moarte...

«În ceea ce mă privește, reîncarnarea este un fapt trăit prin proprie experiență, la fel ca și "viața de dincolo". Nu vreau să conving pe nimeni: precum m-am convins eu, la fel se vor convinge și altii.» - Peter Muller

În cartea precedentă (n.r. "Șarpele și crucea") am descris experiența morții mele.

Clipa în care mi-am părăsit corpul însângerat și, trecând în lumea spirituală, am constatat uluit că nu sunt mort, ci că exist în continuare, chiar și fără corpul meu fizic.

Am vrut să te fac părtaș la bucuria mea.

Dar am păstrat tăcerea asupra drumului parcurs până în acel moment.

Acest drum a fost terifiant.

Am fost nimerit de primul glonte. Am căzut. Apoi au tras în mine atâta timp cât am mai mișcat.

Totul a fost ca o execuție lentă.

De fiecare dată când mă mișcam, pentru că voiam să mă târăsc sau pentru că îmi tresărea piciorul de durere, mai băgau câte un glonte în mine.

Fiecare împușcătură mă împingea mai aproape de moarte; puterea distructivă, crudă, voia să-mi dezmembreze trupul și exploda din ce în ce mai aproape de centrul ființei mele.

Pasul peste linia morții s-a produs numai după a patra împușcătură, când pierdusem deja mult sânge.

Până atunci – după orologiul pământesc – a trecut cam o jumătate de oră.

Mie mi s-a părut o veșnicie.

Se spune că, în astfel de situații, și cel mai convins materialist îl cheamă pe Dumnezeu.

Zadarnic.

La această luptă Dumnezeu nu ia parte.

Încerci să te strecori printr-o poartă din ce în ce mai strâmtă și mai îngustă, dar zadarnic se sfâșie totul de pe tine, simți că nu poți trece. Viața din tine s-a micșorat la dimensiunea unui bob de grâu, dar nici așa nu ai loc să treci. Și în timp ce ai vrea să rămâi în viață, aștepți totuși să se sfârșească totul, teroarea, chinul, panica; aștepți ca o detunătură să ucidă în sfârșit în tine acel germene, devenit minuscul, pe care îl simți a fi persoana ta. Aștepți ca, în sfârșit, să nu mai fii, dar în zadar urli și te vaiți, nu te aude nimeni. Nu te mai auzi nici tu, pentru că cel care veghea și te ajuta înăuntrul tău, acum nu mai este nicăieri! Ești singur. Încă mai simți ceva, dar nu te îndrepți spre Dumnezeu, ci, dimpotrivă: te rogi călăului tău să fie mai iscusit, să nimicească odată, împreună cu persoana ta, toate dorințele, planurile, iubirile, viitorul; implori puterea rea să nu mai exiști!... dar violența dezlănțuită nu te iartă: exiști încă și ești îngrozit.

Un singur gând de spaimă te ține captiv: dacă nu există nimic după aceasta?

Atunci eul tău începe să se zbată.

Vrea să mai rămână, să existe, să trăiască! Chiar și fără un picior, chiar olog, oribil, însângerat, sfărâmat, dar vrea să mai rămână. Te agăți cu zece gheare de pavajul străzii, spasmodic, cu o forță teribilă, gata să tragi după tine totul, numai să nu fii aruncat din această lume!

Înăuntrul tău scapă de sub control o forță necunoscută, turbată, instinctul lacom și dement al vieții. Ca o fiară căzută în capcană, ești gata să-ți sfâșii până și ultimul membru sănătos și să ataci o forță care te depășește de sute de ori, numai să fii lăsat să trăiești!

Nu mai există morală, nici credință, numai autoapărare disperată, spasmodică.

Descoperi atunci adevărata forță a eului tău de șarpe.

În viața de zi cu zi, când îți înșeli destinul, când îți urmezi egoismul, nu glasul EU-lui, el umblă cu vicleșuguri și șiretlicuri mărunte. Are timp și respinge detașat, parcă din vârful degetului, atacurile voinței divine.

În aceste ocazii însă, își arată adevărata față.

Forța demonică a dictonului: „Am o singură viață!“.

Acum înțelegi de ce devin oamenii materialiști, de ce fură, înșeală, mint, ucid, de ce devin religiile fățarnice, credința chimval răsunător, idealurile prefăcătorie, înțelegi de ce psihologul tratează ani de zile fără speranță câte o problemă a pacientului: această sete de lacomă viață este piedica binelui, pentru că ea urlă în tine cu puterea a sute de mii de decibeli: să crape toată lumea, numai eu să exist!

Nimeni nu contează, numai eu!

Corpul meu, interesul meu, dorința mea, viața mea!

În timpul zilei, eul-șarpe doarme, mai trage leneș cu ochiul, dar când se lasă noaptea; el învie și înalță în tine întreaga lui realitate terifiantă.

Apoi vine clipa cea din urmă.

În tine și în jurul tău, totul se dărâmă ca un oraș care explodează.

Simți nu numai că te nimicești tu, dar și casele, oamenii, norii, soarele, mama, iubita, pantofii, piciorul, treburile neterminate: lași totul aici, îți părăsești ochii și creierul și te părăsești pe tine însuți.

Nu simți că „vai, mor!“ ci că e sfârșitul lumii!

Ești atât de prins în această vâltoare, încât nu te vezi pe dinafară.

Dispare orice voce superioară. Nu ai viziunea unității, EU-l tău tace, și dacă ai fost credincios, te simți înșelat.

Se rupe filmul și te trezești – dincolo.

Aici și dincolo

Atât am reușit să aflu: ceea ce există aici, există și acolo.

Așa cum materia este modul de manifestare al energiei și oglindește în formă vizibilă natura invizibilă a acesteia, la fel și „lumea aceasta“ reflectă cu precizie realitatea invizibilă a „lumii de dincolo“.

Între aceste două lumi nu există distanțe de netrecut, cum ai fi putut bănui: una se transformă în cealaltă și amândouă o ascund într-însele tot timpul pe cealaltă. Pământul este locul în care energiile gândurilor se materializează, iar cel care trăiește în lumea energiilor ideatice și are o conștiință trează, se poate orienta cu exactitate nu numai acolo, ci și aici. Când omul moare, duce cu sine și imaginile realității sale materiale, iar când se naște, din lumea energiei, le aduce cu sine pe acestea. Nu realitatea este dublă, ci senzorialitatea noastră: în cărbune nu vedem energia ascunsă, iar în energie nu observăm cărbunele. Cu toate că cele două sunt identice: numai forma de manifestare este diferită. Idei eronate există nu numai aici, ci și dincolo, iar cel care și-a dobândit aici, pe Pământ, adevărata vedere, se va orienta cu precizie și în lumea mai puțin densă a energiilor. Cel care nu a dobândit această însușire spirituală, acela de fapt nu vede nici aici, pe Pământ. 

El nu observă conexiunile interne dintre lucruri, dincolo de forma lor exterioară, palpabilă, deci nu vede esența.

...

Lumea nevăzută are o ordine socială, clădită ierarhic, ca și cea de pe Pământ.

În general, în lumea terestră tridimensională nu poate exista nimic care să nu își aibă modelul, imaginea ideală preexistentă, în lumea spirituală. Necazul apare cu ocazia transpunerii: în spațiul de forțe negativ imaginea ideală se distorsionează într-o caricatură diabolică.

De aceea trebuie să cerem în rugăciune „precum în cer, așa și pe pământ“, căci, din păcate, nu se întâmplă așa: în lumea de jos, oglinzile murdărite și strâmbe frâng și încețoșează lumina. Sfințenia devine vanitate, iubirea – concupiscență, înțelepciunea – raționalism, forța – violență, dreptatea – nedreptate, puterea – dictatură; rangul este pentru cei fără merit, bunăstarea este a tâlharilor, credința – a oficialilor.

Lumea pură a ideilor nu este însă ceva abstract și nu ține de domeniul misticii incomprehensibile.

Toată lumea știe despre idei și despre stările ideale!

Nu există om pe Pământ care să nu știe că viața îi este diformă și că aici lucrurile nu se petrec așa cum ar trebui.

Știm toate acestea pentru că modelul trăiește în fiecare dintre noi.

Avem cu ce compara.

Avem la ce ne raporta atunci când spunem: „acest lucru nu este ceea ce ar trebui să fie“.

O proiecție terestră a idealului este și Familia.

Aceasta nu e o creație biologică, ci una spirituală.

Spiritualitățile aflate la niveluri diferite, dăruite cu sarcini diverse și binecuvântate cu diverse talente alcătuiesc, printr-un fel de rudenie interioară, o familie mare, răspândită.

Acolo, sus, aceasta se numește o familie spirituală.

Fiecare familie are un tată.

Acest tată, ca un soare strălucitor, este centrul, pedagogul, îndrumătorul tuturor celorlalți.

Societatea lumii spirituale este alcătuită din multe familii și este teocratică, ceea ce înseamnă în vârful ei se află Dumnezeu, plinătatea divină absolută și conștientă, ale cărui legi și haruri sunt reprezentate și radiate spre fiecare suflet de către tații familiilor spirituale.

Marele Drum

Într-o personalitate bine construită conlucrează armonios patru complexe de forță, în proporții egale.

Credința, Dragostea, Puterea și Valoarea.

Noi suntem ca niște motoare cu patru cilindri.

Fiecare dintre aceste forțe are nenumărate registre: de la cel mai întunecat instinct șerpesc până la forțele divine cele mai luminoase și mai pure. Dragostea se întinde de la concupiscență, prin iubire și atracție sufletească, până la dragostea față de Dumnezeu; Puterea, de la vanitatea grosolană până la atotputernicia divină; Credința, de la fanatismul ideii fixe până la credința absolută în Dumnezeu, iar Valoarea, de la bani și instinctul acaparator de cea mai proastă calitate, până la Aurul Veșnic și Indestructibil și perfecta conștiință de valoare a sufletului nemuritor.

Cu cât forța este mai pură, cu atât mai puțin depinde de circumstanțele exterioare.

...

Primul pas, cel mai decisiv este să construiești în proporții corecte cele patru complexe și să dezvolți un mod de viață care să funcționeze sănătos pe plan fizic, sentimental și mental. Nu poți să pornești la Marele Drum încărcat cu inhibiții, cu autoamăgiri, cu o sexualitate bolnavă, cu sentimente pustii și cu o minte confuză.

Numeroase falimente și încurcături, dar mai ales o viață religioasă incapabilă de a transforma omul, își au cauzele în primul pas fundamental greșit. Nu este îngăduit nici măcar să pornești pe drumul vieții spirituale fără să-ți fi pus în ordine personalitatea!

Ceea ce jos pare un mic defect la motor, sus devine catastrofă. Ceea ce jos este inhibiție sexuală, sus devine inchiziție: sadism, tortură, perversiune săvârșită în numele lui Dumnezeu; ceea ce jos este putere, sus devine magie neagră, întunecime nocivă; ceea ce jos este prostie și orgoliu, sus devine demență și inducere în eroare și în timp ce, jos, omul se minte doar pe sine, sus poate păcăli și duce la pierzanie o comunitate întreagă.

În lipsa cunoașterii de sine, chiar și primul pas poate fi un pericol mortal.

Viața spirituală nu purifică omul.

Către ea trebuie să pornești deja purificat.

Nu înțeleg prin puritate respectarea regulilor morale exterioare, ci transparența, lipsa de subterfugii, cunoașterea exactă a propriilor greșeli și virtuți.

Dealtfel, așa ne sfătuiesc toate tradițiile străbune.

...

Nu te poți abate pe acest Drum din ambiție, vanitate, slăbiciune, teamă sau prostie, căci îți faci mai mult rău decât bine. N-ai face decât să cari cu tine mizeria și haosul și în loc să înaintezi spre țintă, te-ai rătăci și ți-ai aduna karme pentru mai multe vieți.

Prima și cea mai importantă poruncă este: „Cunoaște-te pe tine însuți“.

Destinul 

În viața precedentă am reușit să mă eliberez din închisoare – dar lanțurile prinse de glezne le mai târăsc după mine, ele trebuie tăiate aici.

Este un proces îndelungat.

Aceasta este svadharma mea.

A ta este probabil alta și dacă mă întrebi care este, în necunoștință de cauză îți pot spune doar atât: svadharma ta se află în acea parte a vieții tale în care eșuezi mereu. Acolo unde nu merge. Există vise care revin și există probleme ale destinului care revin și se repetă mereu.

Aceasta este svadharma noastră.

Fii atent la motivul nefericirii tale.

Dar ascute-ți privirea și îndreaptă-ți atenția mai ales spre domeniul lăuntric; trăim într-o lume în care nefericirea este sentimentul fundamental al fiecărui om și în care spaima, deznădejdea și eșecul îți intră în casă chiar și pe sub prag.

Dacă vrei într-adevăr să soluționezi problema ta, te sfătuiesc să nu cauți cauza nefricirii tale în lumea exterioară.

Știu că este foarte greu, pentru că noi așa am fost educați.

Noi am fost învățați că trăim sub puterea circumstanțelor.

Nu este adevărat.

În primul rând, deoarece, chiar dacă circumstanțele favorabile ne pot aduce bucurii care durează mai mult sau mai puțin, ele nu ne aduc niciodată fericirea.

Mulți își doresc mașini, sau case și dacă intră în posesia lor, după o scurtă perioadă de satisfacție, aleargă mai departe – căci nu au primit ceea ce căutau cu adevărat. Se plictisesc de mașină, o schimbă, iar se obișnuiesc cu ea, în casa nouă soții se ceartă, se despart, ridică ziduri noi, o vând, pentru că în casa mult visată viața le-a devenit un infern. Se poate trăi mizerabil și în cele mai minunate împrejurări și omul poate fi senin și în cea mai adâncă sărăcie, chiar și în mizerie, dacă s-a regăsit pe sine însuși.

Suferința este grea doar până când omul vede cauza ei.

Dacă știi de ce suferi, dacă găsești rațiunea suferinței tale, până și doliul și boala devin mai ușoare.

În ceea ce privește dorințele, acestea ne chinuie până când își ating scopul și ne chinuie și mai rău dacă l-am atins.

Insațiabilitatea omului care nu s-a găsit pe sine însuși este însușirea de care abuzează societățile de consum: în fiecare zi apare un casetofon nou, o mașină nouă, nu pentru că cea veche nu mai funcționează, ci pentru că omului nu-i mai place ceea ce dobândise deja: este însetat de senzații noi.

Este un nou cerc vicios, care pune în funcțiune lumea contemporană.

Ziua, omul aleargă la fabrică și produce, într-un ritm ucigător, noul obiect al dorințelor sale, care intră în posesia lui dacă are noroc.

Acest proces cenușiu, greu, nefericit cunoaște numai rotirea, nu și eliberarea.

În al doilea rând – și acest lucru este esențial – circumstanțele nu sunt niciodată independente de noi.

Fiecare își creează propriul destin.

Nici societatea, nici lumea exterioară, nici stelele, nici divinitățile exterioare nu îți poruncesc niciun mod de viață.

Acest adevăr fundamental are o latură spirituală și una terestră.

Prima este aceea că proiectul de viață dinaintea nașterii l-ai făcut tu, după aprecierea înțeleaptă a EU-lui tău propriu. Pe baza experiențelor acumulate în viețile anterioare, ai hotărât cum va fi ființa ta, caracterul tău, unde să te naști, ce destin îți vei atrage. Înțelepciunea străbună ne învață că, în caracterul pe care l-am adus cu noi, în însușirile noastre bune și rele, sunt deja înscriși și germenii destinului karmic, care apoi va deveni viață.

Viața omului se formează într-un fel sau într-altul, pentru că el este așa cum este.

...

Caracterul, puterea, calitățile le aducem cu noi din lumea spirituală.

„Din exterior“ am primit sfatul înțelept al conducătorului spiritual și ne-am pus în acord proiectele de viață cu alți membrii ai familiei spirituale.

În interesul întreprinderii comune, am făcut eventual și compromisuri, dar și acestea ne-au fost profitabile, căci au permis compensarea unor datorii karmice.

Voința lui Dumnezeu nu cade asupra noastră precum porunca unui tiran, căci Duhul lui Dumnezeu este în noi și ne conduce din interior.

Din lumea exterioară ni se ivește numai ceea ce este chemat de noi. Așa cum nu sesizezi energia, ci doar materia, la fel ghicești și natura forțelor care fac ravagii în sufletul tău numai atunci când ele devin destin, viață, dramă.

Chiar aici se află rostul existenței pământene: omul se poate confrunta cu consecințele întrupate ale iadului și raiului din sufletul său.

Uneori acest lucru oferă o imagine terifiantă – dar modelul său se află înăuntrul tău.

Nici cel mai întunecat regim social nu este creația unui „spirit“ abstract al timpurilor, ci al omului, după chipul și asemănarea sa.

Asemănătoare cu conținutul sufletesc conștient, dar mai ales inconștient al majorității oamenilor este și societatea pe care o alcătuim noi toți.

Nu suntem numai victimele societății, ci mai ales suntem creatorii ei.

Inclusiv a istoriei individuale.

Nimeni nu recunoaște bucuros acest lucru, căci nu este dispus să-și asume răspunderea. Mai bine o aruncă asupra partidului, a comunismului, a aștrilor, a lui Dumnezeu, a iubitei infidele, a soțului insuportabil, a șefului agresiv, a politicienilor carieriști, mereu asupra altora: asupra ideilor, oamenilor, instituțiilor, societății.

Cea mai mare întorsătură a vieții noastre este când ne dăm seama că nu alții, ci noi înșine ne-am creat destinul.

Dumnezeu 

Numai Kabbala cea mistică, cea mai profundă dintre revelațiile iudaice, știe că omul, în meditație, se adresează divinității adevărate din el însuși, că această lume este doar locuința vremelnică a scânteii căzute în robia materiei, în galut, locul sufletului închis în carcera unor învelișuri terestre; și că, în extazul sfânt, în jichud, omul nu vorbește doar cu Dumnezeu, ci se unește cu el.

Dumnezeul lui Moise cuvânta din exterior și arăta poporului când un chip plin de dragoste și milostivire, când unul sever și punitiv.

Cel care va arăta adevărata față a lui Dumnezeu va fi Mesia.

Isus arăta spre sine.

Și spre inima fiecărui om.

Și spunea: „Împărăția lui Dumnezeu se află în voi.“

Nu sus, în ceruri, nu în lumea de apoi, nu în lumea aceasta, ci în voi. Această împărăție nu este un loc aflat undeva anume, în care ai putea ajunge prin bună-purtare; nu este un domeniu supranatural, pentru care poți cumpăra un bilet dus-întors; această împărăție nu apare în mod vizibil ca să putem spune: „iată, aici e sau acolo“, pentru că această împărăție se află în noi. Când renunță la conștiința separării sale, picătura revine în ocean. Trezirea poate fi lentă sau foarte rapidă, ca și când te-ai trezi dintr-un somn lung, chinuit și, brusc, revii la realitate. Dar acest lucru se poate întâmpla numai dacă revolta picăturii a luat sfârșit. Atunci ea recunoaște, în fiecare picătură-soră, apa aceluiași ocean. Va avea revelația unității și va include întrega lume în inima sa.

Nu pentru că ceilalți îl atrag sufletește sau trupește, ci pentru că își dă seama că sunt una cu ea. Dispare sentimentul de „în afara mea“ și, odată cu el, ideea de „înăuntrul meu„; picătura își dă seama că Dumnezeu pe care îl căutase întotdeauna în afara ei, nu este o Putere aflată deasupra, ci este extensia cosmică a propriei sale identități.

Unio Mystica este redobândirea identității oceanice a sufletului – în esență este o zguduitoare întâlnire cu adevăratul nostru sine divin.

Sufletul rebel, după ce și-a parcus propriul său calvar, se convertește, armonizându-se cu Dumnezeu și cu originea sa și nu-și mai creează alte euri.

...

Astăzi, problema care se pune nu este de a alege între dumnezeii fără număr: să crezi în Allah sau Brahman sau Buddha, Krishna, Iehova, Adonai, în Tatăl, în Creator, în Cel Veșnic, în Christosul catolic, protestant, evanghelic, anglican, ortodox sau al feluritelor secte, care se disprețuiesc și se refuză reciproc, ci problema este să clarifici originea oceanică a stării tale de picătură. Să descoperi realitatea sufletului tău și să te unești cu Deplinătatea.

Cu alte cuvinte: să înveți să iubești.

Iubirea adevărată este trăirea unității.

Nu contează calea cărei religii o alegi, dacă ea se hrănește din izvorul adevărului și își are rădăcinile în el.

Când îți vorbesc ție, mă adresez lui Dumnezeu.

Știu că, din cauza nenumăratelor mizerii, turpitudini și micimi, tu nu te consideri astfel – dar eu știu că tu ești Dumnezeu.

Sapă la rădăcina sufletului tău, învinge avertismentul temător al eului tău care spune: „trăiești doar o singură dată!“, descoperă că nu ești numai un corp îmbătrânit, pieritor, ci ești o entitate conștientă, care dă viață acestui trup.

Deschide-te spre tine și spre ceilalți – și vei vedea că am dreptate.

***************************************************************************

Fragmente extrase din "Frunziș și rădăcină" de Peter Muller: https://www.edituramix.ro/spiritualitate-ezoterism/frunzis-si-radacina/