Copilul Osho

M-aţi întrebat cum am reuşit eu să nu-mi pierd inocenţa şi luciditatea. Eu nu am făcut nimic; şi asta, de la bun început... Am fost un copil singuratic, căci am fost crescut de bunicii mei din partea mamei, nu de părinţii mei naturali. Cei doi bătrâni erau singuri şi şi-au dorit un copil care să le bucure ultimele zile de viaţă. Părinţii mei au fost de acord; eram primul lor născut, deci m-au trimis pe mine.
Nu am avut nici un fel de relaţie cu părinţii tatălui meu în timpul primilor ani ai copilăriei mele. Singurii oameni pe care i-am cunoscut au fost bunicii din partea mamei şi servitorul lor, un om cu adevărat minunat... doar trei oameni. Iar prăpastia dintre noi era atât de mare... Eram pur şi simplu singur, nu aveam nici un fel de companie, nici un fel de tovarăş. Bătrânii şi-au dat toată osteneala să fie cât mai prietenoşi cu mine, dar era imposibil să stabilim o relaţie de tovărăşie.

Am crescut practic singur. Nu aveam ce să comunic cu ei. Nu cunoşteam nici pe altcineva, căci în acel sătuc familia mea era cea mai bogată. Ceilalţi săteni – nu mai mulţi de 200 – erau atât de săraci, încât bunicii mei nu mi-au permis să mă amestec cu ceilalţi copii din sat. Aceştia erau murdari, lucru firesc, căci erau aproape nişte cerşetori. Aşadar, nu am avut cum să-mi fac prieteni. Acest lucru a avut un mare impact asupra mea. Toată viaţa mea, eu nu am fost prietenul nimănui, la fel cum nu am cunoscut nici un prieten. Am avut numai cunoştinţe.

Fiind atât de singuratic în acei primi ani de viaţă, singurătatea a început să-mi placă. Şi era cu adevărat o mare bucurie. Pentru mine, singurătatea nu a fost un blestem, ci o binecuvântare. Am început să mă bucur de ea, şi am constatat că îmi sunt autosuficient. Nu depindeam de nimeni. Jocurile nu m-au interesat niciodată, pentru simplul motiv că în copilărie nu am avut cu cine să mă joc. Îmi amintesc şi astăzi de acei ani îndepărtaţi: stăteam pur şi simplu.

Casa noastră era construită într-un loc minunat, chiar în faţa unui lac. La câteva mile în faţa casei se întindea lacul, şi era atât de frumos şi de tăcut. Din când în când, pe deasupra lui zburau cocorii, iar pacea nu era tulburată decât de ţipetele lor, atunci când auzeau chemarea naturii şi se împerecheau. În rest, era locul perfect pentru meditaţie, chiar şi când ţipetele lor tulburau pacea locului... Să auzi ţipătul de dragoste al unei păsări... După aceea, pacea devenea încă şi mai profundă.
Suprafaţa lacului era plină de lotuşi înfloriţi, iar eu stăteam ore întregi pe malul lui, atât de fericit de parcă lumea nu ar fi existat deloc pentru mine. Nu existau decât lotuşii, cocorii, tăcerea...
Bunicii mei şi-au dat seama că eu îmi iubesc singurătatea. Au văzut că nu aveam nici o dorinţă să mă duc în sat şi să mă întâlnesc cu alţi oameni, că nu doream să vorbesc cu nimeni. Văzând că iubesc atât de mult singurătatea, ei şi-au făcut o datorie sacră din a nu mi-o tulbura.

De multe ori, părinţii îşi ceartă copiii: „Fă linişte, căci tatăl tău are ceva de lucru, sau bunicul se odihneşte. Stai liniştit“. În copilăria mea, lucrurile au fost exact pe dos. Nu aş putea spune de ce; aşa a fost să fie. De aceea am afirmat că lucrurile s-au petrecut pur şi simplu; eu nu am avut nici un merit.
Cei trei bătrâni îşi făceau tot timpul semne: „Nu-l deranja, se simte atât de bine“. Şi aşa, au început să iubească şi ei tăcerea.
Tăcerea este contagioasă, îndeosebi tăcerea neforţată a copilului, dar nu a copilului căruia i se spune: „Dacă nu taci, o să primeşti bătaie“. Aceea nu e tăcere. Ea nu are cum să creeze acea vibraţie fericită de care vorbesc eu, când copilul este pur şi simplu tăcut, bucurându-se fără nici un motiv aparent, fără nici o cauză. Acest gen de tăcere este extrem de contagioasă.

Într-o lume mai bună, părinţii ar fi cei care ar învăţa de la copiii lor. Voi vă grăbiţi atât de tare să-i învăţaţi... Nimeni nu îşi doreşte să înveţe de la copii, şi ei au atât de multe lucruri să vă predea. Iar voi nu aveţi nimic să-i învăţaţi. Pentru simplul motiv că sunteţi mai bătrâni şi mai puternici decât ei, voi începeţi să-i transformaţi în voi înşivă, fără să vă gândiţi puţin cine sunteţi, până unde aţi ajuns, care este statutul vostru în lumea interioară. Din această perspectivă, sunteţi nişte oameni săraci, dar doriţi ca şi copiii voştri să fie la fel ca voi. 
Nimeni nu se osteneşte însă să se gândească puţin; altminteri, ar avea atât de multe lucruri de învăţat de la copiii mici. Copiii aduc o vibraţie foarte intensă din lumea de dincolo, pentru simplul motiv că au sosit de puţin timp. Ei încă mai păstrează tăcerea pântecului, tăcerea existenţei pure. 

Aşadar, printr-o coincidenţă, timp de şapte ani am rămas complet netulburat, nimeni nu m-a bătut la cap, nimeni nu şi-a propus să mă pregătească pentru lumea politicii, a afacerilor, a diplomaţiei. Bunicii mei – îndeosebi bunica mea – nu doreau decât ca eu să rămân cât mai natural cu putinţă.
Ea este una din cauzele principale, una din acele cauze mărunte, dar care îţi afectează întreaga viaţă, pentru care port un respect atât de mare tuturor femeilor din această lume.
Era o femeie simplă, needucată, dar de o mare sensibilitate. Ea le-a pus în vedere încă de la început bunicului şi servitorului lor: „Noi am trăit cu toţii un anumit mod de viaţă, care nu ne-a condus nicăieri. Suntem la fel de goi ca şi la început, iar acum moartea se apropie“. După care a insistat: „Lăsaţi-l pe acest copil să crească neinfluenţat de noi. Cum l-am putea influenţa noi în bine? Noi nu îl putem ajuta decât să semene cu noi, iar noi nu însemnăm nimic. Lăsaţi-i şansa să fie el însuşi”.
Îi sunt şi acum profund recunoscător acelei femei bătrâne. Bunicul meu se temea că mai devreme sau mai târziu va trebui să dea socoteală pentru felul în care m-a crescut. „Îmi vor spune: ţi l-am încredinţat pe fiul nostru, iar tu nu l-ai învăţat nimic“. 
Bunica nu a fost de acord să învăţ nimic. Era în sat un om care m-ar fi putut învăţa câteva rudimente de matematică, citire, puţină geografie. Era singurul care făcuse patru clase primare, cel mai scăzut nivel de educaţie din India. Dar pentru satul respectiv, era omul cel mai educat dintre toţi.
Bunicul meu s-a luptat mult: „Ar putea să vină şi să-l înveţe ceva. Cel puţin va cunoaşte alfabetul, puţină matematică, iar atunci când se va întoarce la părinţi, aceştia nu vor putea spune că nu am făcut nimic în cei şapte ani“.
Dar bunica îi răspundea: „Lasă-i pe ei să facă ce vor dori după cei şapte ani. Măcar în aceşti şapte ani lasă-l să fie el însuşi, aşa că nu te mai băga“. Iar argumentul ei era întotdeauna acelaşi: „Tu ştii alfabetul, şi ce-i cu asta? Ştii matematică, şi ce-i cu asta? Nu ai câştigat niciodată prea mulţi bani. De fapt, ce doreşti, să ajungă şi el ca tine şi să câştige tot atât de puţin ca şi tine?“
Acest argument era suficient pentru a-l reduce la tăcere pe bătrân. Ce putea să facă? Pe de o parte, nu avea contraargument, pe de altă parte, ştia că el va fi făcut răspunzător, nu bunica, căci tatăl meu îl va întreba pe el:
„Ce ai făcut cu viaţa lui?“ Şi chiar aşa s-ar fi întâmplat lucrurile, dar din fericire pentru el, a murit cu puţin timp înainte ca tatăl meu să-i poată pune întrebarea.

Într-adevăr, tatăl meu avea să repete multă vreme: „Bătrânul este vinovat; el l-a răsfăţat prea tare pe acest copil“. Era însă prea târziu, căci eu crescusem şi mă simţeam suficient de puternic pentru a-i răspunde: „Te rog să nu spui nici un cuvânt rău despre bunicul meu din partea mamei. El este cel care m-a salvat de răsfăţul tău; de fapt, de aceea eşti atât de supărat. Nu-i nimic, ai şi alţi copii, răsfaţă-i pe ei. Iar la sfârşit, vei putea spune cine a fost răsfăţat şi cine nu“.
Avea într-adevăr şi alţi copii, şi avea să aducă pe lume din ce în ce mai mulţi. Obişnuiam să-l tachinez adeseori: „Ar fi bine să mai faci un copil; vei avea astfel o duzină. Ce vor crede oamenii? 11 copii? Nu sună bine. 12 sună mult mai bine. O duzină sună mult mai impresionant“.
Mai târziu, aveam să-i spun: „Răsfaţă-i pe ceilalţi. Eu sunt sălbatic, şi am să rămân întotdeauna aşa“.

Ceea ce voi numiţi inocenţă nu este altceva decât sălbăticie. Ceea ce numiţi luciditate, la fel. Eu am rămas în afara atingerii civilizaţiei. Acest lucru mi-a dat puterea... Nu întâmplător, oamenii insistă: „Pune cât mai repede şaua pe copil, nu mai pierde timpul, căci cu cât îl vei struni mai devreme, cu atât mai uşor va fi. În cazul în care copilul are timp să devină suficient de puternic, va fi mult mai greu să-l struneşti în funcţie de dorinţele tale“.

Viaţa este formată din cicluri de câte şapte ani. După primii şapte ani, copilul este deja foarte puternic. Nimeni nu îi mai poate face nimic de acum înainte. Acum, el ştie unde vrea să ajungă, ce trebuie să facă. Este deja capabil să-şi susţină părerile, să-şi dea seama ce este bine şi ce este rău. Iar luciditatea lui atinge apogeul la vârsta de şapte ani.
Dacă aveţi grijă să nu îl tulburaţi în primii şapte ani de viaţă, el va deveni atât de lucid, încât nimic nu îi va mai putea tulbura vreodată conştiinţa, de-a lungul întregii sale vieţi.
Conştiinţa mea nu a fost niciodată tulburată de nimic. M-am gândit deseori: am făcut vreodată ceva greşit? Nu mă refer acum la greşelile pe care mi le atribuie alţii. Eu personal nu am descoperit nici o greşeală în viaţa mea. Chiar dacă toată lumea ar crede contrariul, eu aş rămâne convins cu toată certitudinea că tot ce am făcut a fost bine.

  Extras din "Cartea despre copii": https://www.edituramix.ro/spiritualitate-ezoterism/cartea-despre-copii/